Am simtit mereu in mine un echilibru si rar m-am lasat cuprinsa de nebunia emotiilor. Dar chiar si atunci… pe masura ce ele re ridicau tumultos in mine ca un tsunami…ma bucuram de ele . Am trait complet in pace si am trait complet in nebunie.
Am simtit furia…furia vie , furtunoasa care se ridica din neputinta mea de a-mi controla copilaria si viata.
Am simtit tristetea profunda , o tristete sfasietoare care ma impartea in mii de bucati cand mama a plecat… si totusi mai era ceva acolo cu mine, in mine care nu putea fi nici rupt nici sfasiat. Ceva ca o pecete ce nu parea sa fie atins nici de soare, nici de nori, nici de murdarie , nici macar de lumina. Ceva ce nu functiona dupa nici o regula. Si totusi se potrivea perfect in corpul meu guvernat de gravitatie. Se potrivea perfect cu emotiile mele si cu gandurile mele. Si cand totul in mine si in jurul meu era zgomot, aceasta parte era acolo nemiscata. Si cand totul in mine era liniste…aceasta parte era nemiscata. Orice as fi facut, simtit, trait aceasta parte era mereu aceeasi. In constanta schimbatoare a vietii si a personalitatii mele aceasta parte era nemiscata, permananeta.
Am incercat sa o descriu cand eram copil, sa o numesc. Asa cum tot cee ace exista pe planeta are un nume simteam ca daca ii dau un nume…sau mai degraba ii gasesc numele o voi intelege mai bine. O voi putea atinge. Ca pe o floare sau o gargarita. I-am pus numele Seriozitate .
Am observat ca atunci cand mancam…mancam dar nu ca ceilalti. Mancam putin, doar cand imi era foame ( si asta foarte rar) . Sau fortata acasa. Si pentru ca mancam rar…am observant ca atunci cand ma suparam, intristam sau eram furioasa…mancam mai ult. Mancam ca “oamenii normali’’ . Asa am inteles ca oamenii consuma mai mult cand sunt suparati, furiosi sau tristi.
Am observant ca si atunci cand ma bucuram ..ma bucuram diferit . Ma bucuram dar in mine… acea parte nemiscata domolea bucuria. Si mi-am pus problem ca sunt prea serioasa. Orice simteam..fie tristete fie bucurie toate se topeau . Si deveneau linistite in mine.
Eu ma simteam foarte bine asa cum sunt. Emotiile apareau, starile erau acolo dar asa cum apareau se si domoleau. Cu cateva exceptii tumultoase ( indragosteala si despartirea si cateva situatii mai puternice pe care le-am ingropatin acel moment ) Dar cateva ganduri au inceput sa incolteasca in mine ca felul in care eu nu este bine. Toti in jurul meu pareau asa absorbiti de ceea ce traiau. Si vroiam si eu sa fiu ca ceilalti. Viata lor parea mai gustoasa, mai aromata. Cel putin din exterior.
Am incercat sa devin asa dar cu cat incercam mai tare sa devin asa.. cu cat simteam ca ma indepartez mai mult de cine trebuia sa devin.
Acelas lucru l-am facut cu respiratia. Pe la 12 ani am observat ca respiram din abdomen…si toti din jurul meu respirau din plamani. Se umflau plamanii.. iar la mine abdomenul. Asa ca mi-am zis ca este ceva in neregula cu felul in care respir. Si mi-am auto-educat corpul sa respire din plamani. Atunci nu exista internet si nici resurse sa pot verifica cum este bine sa respire. 30 de ani mai tarziu am aflat ca de fapt noi trebuie sa respiram din abdomen. Dar toate durerile. Traumele si toate lucrurile neprocesate creaza o separare in corpul nostru si ajungem sa nu mai putem respira correct.
Pana cand intr-o zi am realizat ca este un privilegiu pretios sa simti linistea din tine. Chiar si atunci cand e zgomot in tine. Linistea si zgomotul pot exista impreuna. Mi-am dorit asa de mult sa fiu efervescenta incat am cautat emotii puternice si drame in jurul meu. Poate poate voi ajunge sa fiu ca ceilalti.
Am inteles ca eu sunt pace, ca bucuria mea vine ca o adiere de vant ce te imbraca nu ca o mainfestare de furtuna.
Am inteles ca darul meu de a alchimiza emotiile si de a ma hrani cu ele mai mult decat cu hrana fizica , ca parte din fiinta mea.
Ca lumina mea vine din echilibru si echilibrul vine din acel spatiu nemiscat in mine.
Ca iubirea si compasiunea sunt starile in care eu exist cel mai mult. Acea iubire mocnita si calda, plina de blandete. Ca pasiunea mea se simte ca o caldura in centrul inimii si atunci cand se aprinde danseaza in ritmul copacilor si al izvoarelor. Nu este furtunoasa si exploziva ci este blanda si constanta.
Am vrut sa devin o balerina dar am ales sa dansez cu viata din mine
Am vrut sa devin o cantareata dar am ales sa imi ascult cantecul inimii
Am vrut sa devin un psiholog, dar am ales sa ma iubesc cu gandurile mele
Am vrut sa devin pictorita dar am ales ca imi pictez emotiile
Am vrut sa devin bijutier dar am ales sa imi iubesc lanturile
Am vrut sa devin om dar am ales sa creez un univers
Sunt un univers care umbla in 2 picioare . Suntem cu totii universuri pline de galaxii. Cand stau nemiscata si tacerea se aseaza in mine, simt freamatul celulelor mele. Ca un zumzet de albine. Totul se misca in mine. Si cel mai bine simt cand sunt nemiscata.
Simt acel spatiu din centrul meu linistit, neschimbator, mereu acelas si in jurul lui graviteaza galaxii, sori si Lune, Planete intregi. Exact asa graviteaza mereu , intr-un dans cu viata emotiile , gandurile, personalitatile noastre, materia din celulele noastre in jurul Centrului nostru. Totul se misca, emotiile cresc si mor exact ca Soarele si gandurile noastre alearga precum planetele in jurul emotiilor noastre creind viata si realitati, pamanturil noi exact precum programele noastre.
Si sarim cu atentia de la o planeta la cealalata, de la un satelit la altul si cateoadata , in toata aceasta viteza prindem o farama din imaginea de ansamblu. Si atunci vedem totul cum se misca si ne minunam. Si inca sim ai rar stam nemiscati in centru si vedem ca nu suntem nici miscare nici nemiscarea si ca suntem totul si nimic. Si astfel nu conteaza daca te identifici cu linistea sau cu zgomotul penru ca in definitiv sunt una si aceasii.
Asa ca poti alege azi sa fi liniste si maine sa fi zgomot si orice ai alege stii ca de fapt nu exista nici o alegere. Exista doar existenta . Si ea deja te-a ales pe tine.
Omul care esti , exact asa cum esti. Si atunci nu mai conteaza ca mama te-a lasat, ca tata nu te-a iubit, ca seful te-a dat afara, ca partenera te-a parasit etc... Pentru ca deja ai fost ales de Existenta sa existi.
Ceilalalti sunt asteroizi care te mai ciocnesc din cand in cand. Esti o planeta…ai ales sa ai gravitatie si sa the joci in univers. In centrul tau cel nemiscat stii ca inevitabil vor fi ciocniri. Asa e jocul. Joaca jocul si accepta desfasuratorul. Poate te ia valul sau poate esti tu valul.
Din cand in cand…trage aer in piept si lasa jocul sa se joace singur. Iar tu ramai nemiscat. Vei vedea ca jocul oricum se joaca. Iar tu poti ramane nemiscat si relaxat in timp ce el se joaca sit e bucuri de el.